„Ştiu că nu ştiu” – C.G.Jung

Există o legendă veche şi frumoasăJung despre un rabin pe care un elev l-a întrebat odată:

„Înainte au existat oameni care au văzut faţa lui Dumnezeu;
de ce nu mai există şi astăzi?”

La care, rabinul a răspuns:

„Pentru că astăzi nimeni nu se mai poate apleca atît de adînc.” 

Într-adevăr, trebuie să te cam apleci, spre a scoate apă din fluviu.
Deosebirea dintre majoritatea oamenilor şi mine constă în aceea că
la mine „pereţii despărţitori” sînt transparenţi.

Este particularitatea mea.

La alţii sînt adesea atît de groşi încît nu văd nimic îndărătul lor —
şi asta-i face să creadă că acolo nici nu se află absolut nimic.

Eu percep întrucîtva procesele ce se derulează în fundal,
ceea ce-mi conferă o siguranţă lăuntrică.

Cel care nu vede nimic n-are nici siguranţă şi
nu poate trage concluzii sau nu se încrede în propriile concluzii.

Nu ştiu ce a declanşat faptul că eu pot percepe Fluxul Vieţii.

Pesemne că a fost însuşi inconştientul.
Poate că au fost visele mele avute atît de devreme.
Ele mi-au determinat evoluţia de la bun început.

Cunoaşterea proceselor derulate în fundal mi-a
preformat de timpuriu relaţia cu lumea, în fond,
ea a fost încă din copilăria mea aşa cum este şi astăzi.

Copil fiind, mă simţeam singuratic şi la fel sînt şi în ziua de azi,
pentru că ştiu şi trebuie să indic lucruri de care ceilalţi, pare-se,
nu ştiu nimic şi, în cele mai multe cazuri, nici nu vor să ştie nimic.

Solitudinea nu survine din cauză că nu avem oameni în jurul nostru,
ci mai degrabă din cauză că nu le putem comunica lucruri care
nouă ni se par importante sau din cauză că socotim valabile gînduri
care celorlalţi li se par improbabile.

Solitudinea mea a început o dată cu experienţa viselor mele precoce
şi şi-a atins apogeul pe vremea cînd lucram la problema inconştientului.

Cînd cineva ştie mai multe decît ceilalţi, devine singuratic.

Singurătatea nu este însă necesarmente opusă comunităţii,
căci nimeni nu simte comunitatea mai profund decît o simte singuraticul,
şi comuni­tatea înfloreşte numai acolo unde fiecare singuratic îşi aminteşte
de specificul său şi nu se identifică deci cu ceilalţi.

E important să avem un secret şi presimţirea a ceva ce nu poate fi cunoscut.
Ne umple viaţa cu o nuanţă de impersonal, cu un numinosum.

Cine n-a făcut niciodată experienţa acestui lucru a pierdut ceva esenţial.

Omul trebuie să simtă că trăieşte într-o lume care este misterioasă
într-o anumită privinţă, să simtă că în ea se întîmplă şi lucruri
a căror experienţă o poate face, chiar dacă rămîn inexplicabile,
şi nu numai acelea care se desfăşoară în limitele aşteptărilor.

Neaşteptatul şi incredibilul ţin de această lume.

Numai atunci viaţa este întreagă.

Pentru mine, lumea a fost de la bun început infinit de mare si de insesizabilă.
Mi-a venit foarte greu să mă afirm alături de gîndurile mele.

Era un demon în mine, şi în cele din urmă prezenţa lui a fost decisivă.
Mă domina şi mi-o lua înainte, iar cînd se întîmplă să nu mai ţin seama de nimic
era fiindcă el mă presa. Nu mă puteam opri niciodată la ceea ce obţinusem deja.

Trebuia să continuu să alerg, pentru a-mi ajunge din urmă viziunea, întrucît, după cum e lesne de înţeles, contemporanii mei nu puteau percepe viziunea mea, vedeau în mine doar pe cineva care tot fuge aiurea.

Am ofensat mulţi oameni; căci de îndată ce observam că nu mă înţelegeau,
pentru mine cazul era încheiat. Trebuia să merg mai departe.

Excepţie făcînd pacienţii mei, n-aveam răbdare cu oamenii,
întotdeauna trebuia să-mi urmez legea interioară care-mi era impusă
şi nu-mi lăsa libertatea alegerii.

Ce-i drept însă, n-o urmam de fiecare dată.
Cum am putea s-o scoatem la capăt fără inconsecvenţe ?

Pentru unii oameni eram nemijlocit prezent,
în măsura în care se aflau în contact cu lumea lăuntrică;
dar apoi se putea întîmpla ca, brusc, să nu mai fiu acolo cu ei,
dat fiind că nu mai exista nimic care să mă lege de ei.

Am învăţat anevoie că oamenii continuă să fie prezenţi,
chiar si atunci cînd nu mai au nimic a-mi spune.

Mulţi trezeau în mine sentimentul unei umanităţi vii,
dar numai cînd apăreau în cercul magic al psihologiei, devenind vizi­bili ;
în clipa următoare, cînd farul îşi îndrepta raza în altă direcţie, nu mai exista nimic.

Unii oameni mă puteau interesa în modul cel mai intens,
pentru ca, de îndată ce îi „descifrasem”, farmecul să dispară.
Mi-am făcut mulţi duşmani astfel. 

Dar ca om creator eşti la discreţia demonului,
nu eşti liber, ci înlănţuit şi mînat de el.

„În mod ruşinos,
inima ne-o smulge o putere.
Căci fiecare din zeităţi o jertfă cere,
dacă una a fost însă neglijată,
nimic bun n-a rezultat vreodată.”
(Holderlin)

Lipsa de libertate m-a umplut de tristeţe.
Adesea aveam senzaţia că mă găsesc pe un cîmp de luptă.
[…]

Aş putea spune eventual: am o nevoie mult mai mare de oameni decît alţii
şi, în acelaşi timp, mult mai mică.

Cînd s-a pus pe treabă daimon-ul,
sîntem întotdeauna prea aproape şi prea departe.
Numai cînd tace putem păstra măsura moderată.

Demonul şi creativitatea s-au impus în mine în chip absolut
şi lipsit de scrupule. Acţiunile obişnuite pe care mi le plănuiam
pierdeau de cele mai multe ori prioritatea, deşi nu întotdeauna şi nu pretutindeni.

Sînt mulţumit că viaţa mea s-a desfăşurat astfel.
A fost bogată şi mi-a oferit multe. 

Cum aş fi putut să mă aştept vreodată la atîtea?

S-au întîmplat tot felul de lucruri la care nu mă aşteptam.
Unele s-ar fi putut derula altfel dacă eu însumi aş fi fost altfel.

Aşa însă, totul a fost cum trebuia să fie;
căci s-a întîmplat aşa, pentru că eu sînt cum sînt.

Multe s-au produs intenţionat,
dar nu totdeauna s-au dovedit a fi în avantajul meu.
Cele mai multe s-au dezvoltat însă în mod natural şi prin destin.

Regret multe prostii izvorîte din încăpăţînarea mea,
dar dacă aceasta n-ar fi fost o însuşire de-a mea, nu mi-aş fi atins ţelul.

Aşa, sînt dezamăgit şi nu sînt dezamăgit deopotrivă.
Sînt dezamăgit de oameni şi sînt dezamăgit de mine însumi.
Am aflat lucruri minunate despre oameni, am trăit lucruri minunate legate de ei
şi am realizat eu însumi mai multe decît aşteptam de la mine.

Nu-mi pot forma o judecată definitivă,
întrucît fenomenul viaţă şi fenomenul om sînt prea mari.

Cu cît am înaintat în vîrstă, cu atît mai puţin am reuşit să mă înţeleg,
să mă cunosc sau să ştiu despre mine. Sînt uimit de mine, dezamăgit, mulţumit.
Sînt întristat, abătut, entuziast. Sînt şi toate acestea şi nu pot să fac suma.

Nu sînt capa­bil să stabilesc o valoare sau o nonvaloare definitivă,
n-am o jude­cată despre mine şi viaţa mea.

De nimic nu sînt foarte sigur.

De fapt, n-am o convingere definitivă despre nimic.

Ştiu numai că m-am născut şi că exist şi am sentimentul că aş fi fost purtat.

Exist pe baza a ceva ce nu cunosc, în ciuda tuturor incertitudinilor
simt o soliditate a ceea ce există şi o continuitate a fiinţei mele aşa cum este ea.

Lumea în care pătrundem născîndu-ne este crudă şi cruntă
şi totodată de o frumuseţe dumnezeiască.

Să credem că predomină lipsa de sens sau sensul
este o chestiune de temperament.

Dacă lipsa de sens ar prevala în mod absolut, ar dispărea tot mai mult,
pe măsura evoluţiei, caracteristica vieţii de a fi plină de sens.
Dar nu acesta este — sau nu-mi pare mie că este — cazul.

Probabil că, aşa ca în toate problemele metafizice, ambele sînt adevărate:
viaţa este sens şi nonsens sau are sens şi nonsens.

Nutresc speranţa anxioasă că sensul va fi preponderent şi va cîştiga bătălia.

Cînd Lao Zi spune:

„Toate sînt clare, numai eu singur sînt tulbure”,

atunci exprimă exact ceea ce simt eu acum la bătrîneţe. 

Lao Zi e exemplul unui om cu o înţelegere superioară,
care a văzut atît valoarea cît şi nonvaloarea, a făcut experienţa lor
şi care, la sfîrşitul vieţii, ar dori să se reîntoarcă în propria fiinţă,
în tîlcul veşnic incognoscibil.

Arhetipul omului bătrîn care a văzut destule este etern adevărat.
Acest tip apare pe fiece treaptă a in­teligenţei şi este identic cu sine însuşi —
că e un ţăran bătrîn sau un mare filozof ca Lao Zi.
Aşa-i bătrîneţea — este deci o limitare.

Si totuşi există atîtea care mă împlinesc:
plantele, animalele, norii, ziua şi noaptea, precum şi eternul din om.

Cu cît am devenit mai nesigur în legătură cu mine însumi,
cu atît s-a amplificat în mine sentimentul înrudirii cu toate lucrurile.

Da, am senzaţia că acea stranietate care mă separase atîta timp de lume
s-ar fi mutat în lumea mea lăuntrică, revelîndu-mi o neaşteptată
şi necunoscută dimensiune a propriei mele fiinţe.

– Fragment din cartea „Amintiri vise reflecţii” de Carl Gustav Jung

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s