Dependenţa de suferinţă

N-ai pace dacă nu simţi că suferi.

Mintea iţi caută motivele care să-ţi justifice suferinţa, astfel incât să pară că suferinţa ar avea o cauză raţională…când de fapt o faci in mod compulsiv.

Emotiile exista, corpul e mult prea obisnuit cu ele, e chiar dependent de ele, insă mintea are nevioie să-si explice ce se intamplă.

Si de aici până la a găsi sensul suferinţei si a fi mândru că suferi, nu e decât un pas.

In cele din urma rezulta un sistem deosebit de pervers si foarte bine pus la punct care să-ti justifice starea indreptăţindu-te să te simţi astfel.

Iar in final ajungi sa fii mândru că suferi, să-ti porţi suferinţa ca pe o cruce ce duce spre mântuire.

Ajungi s-o numesti jertfă, să crezi că o faci pentru o cauză dreaptă…

…când de fapt esti prins in ea ca intr-o inchisoare cu pereţi invizibili…şi ti-e silă de ea mai rău decât ii e silă căinelui de lanţ.

Si dacă ti-e silă de ea, atunci de ce o cauti, de ce n-ai pace până când nu simţi că suferi ?

Pentru că esti DEPENDENT de ea, de suferinţă.

Si numai fiziologic vorbins, mă refer la acel amestec de hormoni din hipotalamus care creeaza starea de suferinţă…acei hormoni care ai fost eliberati de fiecare dată cănd ai suferit in copilărie si care acum sunt produsi in mod automat.

Fiecărei celule din corpul tău îi e sete de acei hormoni, dar nu din cauză că asa e celula in mod natural, ci din cauză că a fost prea mult timp „injectată” cu hormonii suferinţei ca să mai poată trăi fără ei.

De aia o si numesc dependenţă, pentru ca e o dependenţă in adevaratul sens al cuvântului…fară nicio metaforă.

Insă a fi dependent de suferinţă nu e neaparat ceva codamnabil.

Ii se poate intâmpla oricui care a suferit un timp indelungat.

Insă ceea ce este intradevăr condamnabil e justificarea suferinţei.

Este de codamnat oricine suferă cu mândrie, oricine sufera din cauza lui X sau Y, din cauza clasei politice, din cauza lipsurilor…etc…cumva mândru in sinea lui de propria mizerie.

Nu esti deloc de condamnat dacă ai ajuns in rahat.E ghinion frate, i se poate intâmpla oricui.

Insă cand incepi să arunci cu rahatul in jur, nu mai vorbim de ghinion, vorbim deja de nesimţire.

E imperativ pentru orice om să înceteze să mai sufere, să nu dea curs acestei dependente, ci din contră, la fel ca Nicolae Steinhardt, chiar in mijlocul iadului aflandu-se să scrie un jurnal pe care să-l intituleze „Jurnalul fericirii”.

Iar din acel punct inainte, de la momentul cand efectiv refuzi să mai suferi, când lasi durerea să fie durere fară a o mai transforma in suferintă….

….cred ca de la acel punct înainte putem vorbi deja de ceea ce unii numesc metanoia – sau „mintea nouă”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s