Box !

M-am înscris la box
si am rămas uimit de cât de spiritual e sportul în sine.

Îmi place.

În box (și probabil în multe alte sporturi) nu merge „să dai tu”
„să lovești tu” și nimic ce-l contine pe Eu și „eu fac”.

Nu merge încordarea, nu merge încrâncenarea,
iar nervii si furia nu-s altceva decât o autosabotare naivă .

Orice fel de încordare blochează efectiv mâinile
și te scoate din ritm.

Nimic nu merge.

Ceea ce merge însă e relaxarea, detașarea.

O relaxare în trepte, 
„mai relaxat”, „și mai relaxat”, „și mai relxat”
și explorând acesta tărâm al relaxarării am aflat că e vorba de un ocean  fără fund.

Relaxarea nu are limită,
e un ocean infinit…dar unul în care liniștea domneste.

Și în momentul în care crezi că ai ajuns la adâncimea liniștii perfecte
descoperi că exsită o liniște și mai profundă de atât
care așteaptă să fie explorată.

Iar adâncimile oceanului sunt de-a dreptul ispititoare,
dar se explorează cu atenție de șarpe, cu transpirație,
și cu pumnii juliți.

Iar odată pornit spre adâncuri
dispare tot ce înseamnă „eu fac” , „eu dau”, „eu lovesc”
„eu mă concentrez”, „eu boxez”…  toate acestea dispar…

…si tot ce ramâne e liniște, relaxare
și niște brațe care merg de la sine.

Un corp care se antrenează, care luptă,
și totusi fără să fie conștient de ce face.

O face fără să știe c-o face,
iar în primul rând în care conștientizează ce face
si se gândește „despre” ceea ce face
liniștea dispare, apare gălăgia mentală, 
bratele nu mai merg, picioarele nici așa,
ritmul se rupe și boxul devine o hărmălaie dizarmonică.

Nu întâmpăltor se spune „dă drumul la brațe”
(ca sa mearga de singure de la sine,, fără implicarea mea),
și nu „mișcă-ți brațele” sau „loveste cu brațele”.

E vorba de dat drumul la brate,
de dat drumul la picioare, de a scoate Eul din ecuație,
de a-l scoate în afară pe „eu fac”, „eu vreau”, „eu pot”.

Și tot ce rămnâne e un cardu liniștit
în care respirațiile noastre, ale celor care ne antrenăm,
e muzica care ne pune corpurile în mișcare.

Totul merge de la sine,
nimeni nu știe de ce
și pe nimeni nu interesează.

Cui ii pasă „de ce” se întâmplă boxul
când te afli în miezul experienței  ?

Viața nu e despre lucruri,
nu e „de aia” sau „de aialaltă”, 
nu are nevoie de „de ce-uri” infinite…

…ci-i o experiență
un fruct din care trebuie să guști,
mai degrabă decât sa citești o carte de biologie despre el.

Nicio carte cu informații despre fructe
n-o să egaleze experiența omului care mănâncă pur si simplu fructul.

„Toată lumea are un plan,
până in momentul in care ia un pumn in cap”.
– Mike Tyson – 

În poza de mai în jos, 
o lecție de spiritualitate dicatată de Evander Holyfield și Mike Tyson,
după ce în ring Tyson i-a smuls cu dinții urechea adeversarului său
însă Holyfield l-a iertat pe loc, i-a acceptat scuzele si i-a devenit si prieten.

Uitați-vă cu cât drag îl îmbrățișează Mike
pe cel care l-a iertat. Uneori îmi vine să zic că Holyfield
e un sfânt în viața. Un exemplu de smerenie.

In fine, despre asta e spiritualitatea:

article-2280381-17A85527000005DC-644_634x380

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s