Un monstru care înghite suflete

Jung îl numeşte pe acest monstru „inconştient colectiv”.
Isus îl numea „Duhul lumii”.
Popular mai e numit trib. 

Indiferent de denumire, vorbim despre ceva ce atacă individualitatea omului
încercând sa-l facă un membrul unei colectivităţi, 
transformândul din om în membru,
din întreg în parte.

Practic omul primeşte un rol cu care ajunge să se identifice.

Statul, care nu e un om bătrân cu barbă,
ci un inconştient colectiv în manifestare, 
ne oferă rolul de cetăţeni.

Şi cu cât e mai mare colectivitatea din care
un individ face parte, cu atât presiunea asupra individualităţii sale e mai mare.

Oricine s-a mutat de la ţară la oraş a simţit asta,
şi anume tendinţa de uniformizare care atacă individul.

Iar oferta inconştientului colectiv e deseori una tentantă, ispititoare chiar,
astfel încât renunţarea la statutul de om, de individ, 
în favoarea statutului de membru, să fie o afacere care „să merite”.

Atât angajatul unei firme simte presiunea „duhului”
care-i atacă statutul de om pentru a-l transforma în cel de angajat,
cât şi directorul acelei firme, care deşi are un spaţiu mai mare de mişcare,
individualitatea s-a este atatată de rolul de director…cu care ajunge să se şi indentifice.

Oricum „monstrul” nu-i înghite doar pe cei prinşi în diferite roluri sociale,
ci şi pe cei care tânjesc după ele.

Cerşetorul care tânjeşte după averea pe care n-o are,
nu este deloc mai în afara duhului lumii, decât directorul  care e bogat.
Ba chiar dorinţa sa neîmplinită ajunge deseori să-l facă
să fie o pradă şi mai usoară pentru acel monstru.

Zeul banului, sau Mamona cum îl numea Isus,
e la fel o expresie a inconştientului colectiv care a primit înfăţişare de monstru.

Dar atributele malefice, evidenţiate tocmai prin opoziţa cu Dumnezeu,
„nu puteti să-mi slujiţi şi Mie şi lui Mamona”, nu sunt deloc întâmplătoare,
ci reflectă tocmai brutalitatea şi violenţa cu care oamenii se raporteaza la ban.

Astfel că Mamona nu este diavol (şi nu înger)
din cauză că are legătură cu banul sau că e malefic de la sine,
ci el este diavol tocmai din pricina atitudinii oamenilor faţă de ban.

Într-o altfel de lume, una mai puţin lacomă, 
el s-ar putea transforma foarte bine în înger…unul foarte luminos chiar.
___________________________________________

Un monstru numit „relaţie de cuplu”

Cu cât colectivitatea e mai mică,
cu atât presiunea inconştientului colectiv e mai mică,
motiv pentru care am fi tentaţi ca în relaţie să ne aşteptăm la un monstruleţ…
…când de fapt, fără să ne dăm seama avem de-a face cu ditamai dinozaurul.

Inconştientul celor doi parteneri nu este singura „entitate” din relaţie.
ci există şi o altă „entitate”, una care e alimentată de modelul social,
de filmele romantice care arată cum „trebuie” să fie o relaţie 
şi care arata foarte clar cum se împart rolurile în relaţie.

Astfel că nu mai există o relaţie între doi oameni,
între două individualităţi, ci devine una între două măşti, doua roluri,
roluri care îi înghit pe parteneri asemenea unui monstru violent dar cu înfăţişare de copil.

Niciunul din parteneri nu-şi da seama ce se întâmplă de fapt cu el 
când se predă acestei iluzii, însă cineva din interiorul său îşi dă seama,
şi e vorba de „acel cineva” care îl face să simtă un gol interior
fără nicio explicaţie raţională.

Nu ştie, dar simte undeva adânc, că şi-a pierdut sufletul, individualitatea,
păcălit de o himeră numită „relaţie de cuplu”, care a ajuns să-l înghită.

Astfel că partenerii nu mai ştiu cine sunt în afara rolurilor 
cu care s-au identificat: iubit / iubită, soţ / soţie, angajat / casnică etc.

Apoi le e mult prea frică să să renunţe la aceste roluri
întrucât sufletul şi l-au pierdut iar în afara acestor roluri rămân cu… nimic.

Asta dacă sufletul ar fi ceva pe care se poate pierde,
dar ştim foarte bine că aşa ceva nu e posibil,
pentru că individualitatea nu e ceva pe care se poate „pune mâna”.

Între frica de a pierde aceste roluri iluzorii
şi a trăi o viaţă întreagă într-o închisoare cu pereţi invizibili,
nu există foarte mare diferenţă, ba chiar am putea spune că sunt unul şi acelaşi lucru.

În final nu putem spune că relaţia de cuplu este fără îndoială un monstru,
un diavol care caută să înghită suflete, ci tot ce putem spune este ca
relaţia este un potenţial monstru care devine pericolos doar în momentul în care
partenerii nu mai sunt atenţi şi se identifică cu relaţia şi cu rolurile din ea.

Mulţi oameni ajung sa se contopească în coplu de aşa natură
încât ai senzaţia ca sunt una şi aceeaşi persoană.

Cei doi încep să semene unul cu celălat de parcă ar fi fraţi.
Chiar şi când râd, râd la fel.

Nu e deloc întâmplător să cauţi parteneri în afara relaţiei
când ai senzaţia că trăiesti o relaţie de cuplu cu tine însuţi.

Nu mai ai un om lânga tine, ai o mască, un rol.
____________________________

P.S:

Femeia nu te simte bărbat decât când te simte un individ întreg si separat de ea,
nu o prelungire a ei sau o jumătate a ei care are nevoie de ea pentru a se întregi.

Acolo putem vorbi de orice, de relaţii de prietenie, de amiciţie,
dar nu de atracţie între un bărbat şi o femeie.

Bărbatul nu simte atractivă o femeie care s-a contopit cu el,
şi a renunţat la sufletul ei pentru statutul de nevastă,
ci e atras de femeia care îi arată foarte clar ca e separată de el,
că este şi ea o individualitate, un suflet liber.

În relaţie rolurile ucid suflete, 
iar contopirea ucide pasiunea.

Iar o relaţie între doi zombi nu mai e o relaţie, 
ci mai degrabă un drog de care eşti dependent
şi chiar dacă simţi cum te mănâncă încet din interior,
ţi-e mult prea frică să renunţi la el.