Situatia politică din Romania

Cu toţii vrem în fruntea ţării un salvator, un îndrumător, un om cu o aură divină
care să ne scoată odată din mizeria în care trăim în ultimii 20 de ani.

Îl visăm, îl dorim, îi intuim prezenţa şi necesitatea.

El este liderul, personalitatea completă care îşi dedică viaţa 
pentru a ne scoate pe noi, cei săraci şi amărâţi, din mocirla în care am ajuns.

Situaţia politică de la noi este de fapt o criză continuă
ce durează de aproape 25 de ani şi continuă datorită faptului că
tocmai cei care ne promit s-o rezolve sunt foarte atenţi s-o întreţină.

„Lupi în piei de oi” – aşa îi numea cineva pe aceşti oameni odinioară.

Însă noi, oamenii de rând, sperăm în continuare,
mergem cuminţi la vot şi sperăm că o simplă ştampilă
poate întoarce brusc situaţia la 180 de grade după care
putem să ne întoarcem liniştiţi la viaţa noastră comună.

Este incredibil că într-o ţară aşa-zis democrată
avem de ales între  „răul care este”  şi  „mai rău de atât”,
fără nicio altă alternativă.

Două hiene perverse s-au aliat împotriva altei hiene (probabil la fel de perversă)
spunându-ne că ele (hienele) de fapt nu sunt atât de perverse precum par,
ci se vor transforma, după acapararea totală a puterii, în doi iepuraşi de pluş.

În ciuda acestei situaţii şi în ciuda perversităţii hienelor care ne conduc
eu cred cu convingere că oamenii care ne conduc

nu sunt atât creatorii societăţii în care trăim, cât sunt produsul ei.

Ei sunt produsul inconstienţei de la nivel colectiv,
si, intr-o oarecare masura, sunt produsul fiecărui moment
în care chiar eu am fost inconştient.

Nu cred că un politician poate fi 100% învinuit pentru situaţia unei ţări
iar oamenii pe care-i conduce sunt nişte oi neprihănite de-o moralitate imaculată
care, dacă n-ar fi conduse de aceşti politicieni, ar fi perfecţiunea întruchipată.

Politicienii sunt ţapul ispăşitor, cei spre care noi arătăm cu degetul.
Ei sunt sursa tututor problemelor noastre iar dacă ei n-ar fi
noi am fi în sfârşit fericiţi şi am duce o viaţă bună.

Dar, oameni buni, politicienii nu au căzut pur şi simplu din cer,
nu sunt fiinţe supra-omeneşti care se transformă peste noapte în reptilieni (hahaha)
ci sunt oameni care au avut nişte părinţi, care i-au educat,
au avut învăţători, educatori şi profesori,
au avut oameni în jur şi o societate întreagă care i-a influenţat.

Astăzi eu, tu, noi, suntem părintele care are de educat un copil,
educatorul, învăţătorul, profesorul care formează un copil,
şi tot noi suntem membri ai unei societăţi
pe care o formăm prin ceea ce suntem.

Noi efectiv creăm societatea prin ceea ce suntem noi ca oameni
şi îi înfluenţăm pe cei de lânga noi mai mult decât ne dăm seama.

Inclusiv un smoc de tigară aruncat pe stradă este ceva ce face parte
din crearea societăţii pe care o vom avea în viitor.

De aceea spun încă odată, că indiferent cât de vinovaţi ar fi anumiţi oameni
pentru situaţia în care ne aflăm ei sunt în primul rând PRODUSUL acestei societăţi
şi nu CREATORUL exclusiv al ei. Creatori suntem cu toţii.

Chiar şi Hitler a venit pe fondul unei frustrări colective a poporului german
care trăia în sărăcie presat fiind atât de de datoriile de război
cât şi de criza economică care exista la nivel mondial.

El era practic vocea a 70 de milioane de oameni frustraţi de sărăcie si greutăţi.

În aceste condiţii aparitia unui eliberator care să vină şi să facă dreptate era iminentă.
Dacă nu era Adolf Hitler era altul.

Era o aşteptare colectiv a poporului german care s-a concretizat prin acest om.

Aşa cum şi Kahlil Gibran spunea:

„Isus s-a născut din dorurile noastre cele mai adânci”

Aşa cum ura din noi şi nevoia noastră de răzbunare nasc un Hitler
aşa şi dorurile noastre după iubirea divină nasc un Isus.
__________________________________________

Acum în mentalul colectiv al poporului român se poate auzi un murmur plin de ură,
o dorinţă arzătoare de răzbunare, de tragere la răspundere a vinovatilor
şi o frustrare colectivă care pluteşte în aer în ultimii 20 de ani.

Ura şi nevoia de răzbunare

Am ajuns un popor care urăşte.
Suntem plini de ură şi de dorintă de răzbunare.

În 1989 frustrarea adunată timp de zeci de ani şi dorinţa de răzbunare
ne-au făcut să ne simtim îndreptăţiţi să-l ucidem pe Ceauşescu
(deşi am fi putut proceda şi în altfel decât în acest mod primitiv)
doar pentru a ne lăsa apoi conduşi de un alt fost comunist şi anume Iliescu.)

Da, da, cel care şi-a artibuit rolul de salvator al românilor,
cel a condus Frontul Salvării Naţionale (ce denumire mai nobilă ar fi putut găsi ?),
iar din dorinţa lui arzătoare de a salva naţiunea a făcut apel la mineri
dându-le un nou sens în viaţă… şi anume cel de a ucide oameni nevinovaţi.

Te-ai uitat la filmuleţ ?
Eşti plin de revoltă ?
Îl vrei mort pe Iliescu ?

Relaxează-te, eşti pe cale să faci aceeaşi greşeală ca în 1989 !

Ilieascu e bătrân şi o să moară oricum într-o bună zi,
iar asta nu va schimba nimic şi nu ne va face nouă viaţa mai bună.

Ba din contră, vom avea exact aceeaşi viaţă
pe care o avem şi astăzi, poate chiar mai rău.

Ceea ce noi, ca popor, trebuie să întelegem este că
a ucide vinovaţii cu sânge rece nu ne va scăpa de probleme,
ci doar ca schimba actorul principal cu un altul,
care va intepreta exact acelaşi rol dar îmbrăcat în alte haine.

Chiar nu vedeţi ?

Am dat jos un mare comunist bolnav de putere ca Ceauşescu
pentru a alege un altul la fel de obsedat de putere,
dar care are mijloace de influenţă mai rafinate.

Ok, am făcut greşeala asta odată în ’89,
şi probabil e o etapa necesară în dezvoltarea unui popor,
însă 15 ani mai târziu, în anul 2004 am repetat exact aceleasi comportament.
Dovadă că anii au trecut, însă noi ca popor am rămas aceeaşi.

În 2004 a venit un om pe care cu toţii în asteptam, salvatorul,
cel care îşi afirma deschis că doreşte să lupte împortiva corupţiei,
doreşte să dizolve Mafia din spatele PSD-ului şi doreşte
să distrugă de la rădăcină sistemul corupt care s-a format în România post-revoluţonară.

Ne spunea că e timpul să se facă dreptate,
iar românul de rând avea să fie răzbunat pentru toate nedreptăţile
care i s-au făcut în ultimii 15 ani, şi astfel am mers să-l votăm pe acest „salvator”…
…mânaţi fiind doar de dorinţa de răzbunare.

Nici prin cap nu ne-a trecut că omul care ne promitea că
va curăţa sistemul de toate hienele perverse care ne-au jecmănit,
ar putea fi el însusi o hienă perversă, poate chiar mai perversă
decât cea pe care o învinuieşte cu atâta înverşunare.

Am cedat cu toţii impulsului de razbunare si în 2004
am ales să înlocuim o hienă cu o altă hienă,
după care ne-am dus liniştiţi acasă crezând că
o simplă ştampilă a rezolvat o problemă veche de 15 ani ani.

Chiar şi această naivitate puerilă
e o dovadă că politicienii sunt în produsul a ceea ce suntem noi
şi nu putem spune că ei sunt vinovaţi că noi suntem aşă cum suntem,
ci mai degrabă invers.

Ei sunt aşa cum sunt datorită nouă.

Nu atât pentru că-i votăm şi sunt un monument de naivitate,
cât pentru faptul că suntem ceea ce suntem ca oameni.

Valorile pe care le avem în viaţă, priorităţile pe care le avem,
modul cum vedem lucrurile şi cum ne raportăm la viaţă,
acestea sunt lucrurile care produc oamenii de care suntem înconjuraţi.

Singura revolutie autentică, singura care există cu adevărat,
singura care nu e doar de faţadă, este cea interioară.

Şi nu în ultimul rând, chiar dacă am votat pentru răzbunare în 2004,
preşedintele „onorific” al PSD îşi trăieşte bătrâneţea liniştit
şi în învaţă pe ucenicul Ponta cum să aibă acelaşi zâmbet fals
atunci când dă interviuri.
_________________________________________

Anul 2012

În anul 2012 PSD-ul nu a mai suportat să nu aibă putere,
şi s-a aliat cu alte partide politice pentru a-l da jos pe preşedinte.

Mesajele violente apăraeau peste tot la posturile de ştiri.
Frustrarea coletivă a românilor era alimentată de trusturile media
care au făcut o propagandă anti-Băsescu pe cât de agresivă
pe atât de mârlănească.

Nu spun că nu era în concordanţă cu ceea ce simţeau românii,
ba chiar era în acord cu frustrarea şi ura pe care le simţea orice om de rând.

Ceea ce vreau să spun este că NU ASTA ESTE CALEA.

Nu violenţa. Nu agresivitatea.
Nu ura. Nu dorinţa de răzbunare.

În 1989 l-am ucis pe Ceauşescu cu sânge rece
doar pentru a-l înlocui cu Iliescu.

Asta a rezultat din ura noastră colectivă,
un Iliescu care făcea apel la mineri de fiecare dată când
avea nevoie să-şi fortifice poziţia de putere.

În 2004 am vrut răzbunare şi am vrut „să se facă dreptate”,
am vrut o luptă împotriva sistemului corupt şi a hienelor perverse,
iar aceste dorinţe au lucrat în aşa fel încât sa avem o hienă
cel puţin la fel de perversă şi de coruptă la conducerea ţării.

În 2012, la referendum, am avut ocazia s-o dăm jos pe actuala hienă
pentru a o instaura din nou pe cea care a fost înainte,
dar îmbrăcată cu alte haine (mai tinereşti).

Nu ştiu, norocul, destinul, soarta sau poate Universul
a făcut în aşa fel încât în 29 iulie 2012 să nu ne întoarcem 20 de ani în trecut
şi lucrurile să nu meargă dinspre „foarte rău” spre „mai rău de atât”.

Ceea ce încerc să spun e că după ce ne-am ars odată în 1989,
ne-am ars şi în 2004, era cât pe ce să ne ardem şi 2012,
măcar acum să ne dăm seama care sunt adevăratele cauze ale situaţiei noastre
şi să începem să lucrăm la o altfel de schimbare decât cea exterioară.

O schimbare interioară.
Singura reală de altfel.

Probabil te întrebi la ce mă refer prin schimbare interioară.
Sau la ce se referă „interiorul” spre deosebire de exterior.

Voi spune o poveste…

_________________________________________

Povestea unui tâmplar

Pentru a înţelege despre ce fel de schimbare interioară este vorba,
vă voi spune o scurtă povestioară despre un tânăr tâmplar sărac
care a trăit acum ceva timp undeva în Orientul Mijlociu.

Tâmplarul nostru trăia undeva în zona Palestinei
era un om simplu şi sărac care-şi câştiga existenţa din tâmplărie,
o meserie pe care a învăţat-o de la tatăl său.

În acele timpuri ţara era sub ocupaţie romană
iar oamenii erau în aşteptarea unui  „Eliberator”.

Cu toţii îl aşteptau pe acel salvator care să-i elibereze de sub jugul roman,
ba mai mult, să devină ei înşişi un imperiu care să-i zdrobească atât pe romani
cât şi pe celelalte poapoare dimperjur.

Era şi normal, într-o socitate în care totul se axa pe PUTERE,
iar cine deţinea puterea avea controlul asupra populaţiei.

În Imperiul Roman, la fel ca în zilele noaste,
oamenii, de la cerşetor până la Cezar, aveau ca scop dobândirea puterii,
dobândirea unei poziţii superioare în socitate, ridicarea deasupra altora (exact ca astăzi).

Era important rangul în societate,
statutul de stăpân şi numărul de sclavi pe care un om îi are,
iar oamenii îşi construiau întreaga viaţă în jurul acestor valori.

Exista şi atunci, cum a existat dintotdeauna,
claca stăpânilor şi cea a sclavilor, iar primii aveau  ca scop în viaţă
consolidarea poziţiei de stăpân, în timp ce sclavii sperau
la oportunitatea de a deveni ei înşişi într-o zi stăpâni.

În aceste condiţii în care Imperiul Roman era autoritatea supremă
iar clasele sociale erau foarte clar delimitate, a venit tânărul nostru tâmplar
a răsturnat valorile vremii, a spart normele sociale şi a statornicit un „imperiu”
care avea să fie mult mai longeviv şi mai răspândit decât cel roman.

Acest imperiu a fost întemeiat de un om simplu şi singur,
care a venit fără armate, fără corăbii, fără să aibă orice fel de putere,
dar a pus bazele unei împărăţii spirituale care astăzi, două milenii mai târziu, este încă vie.

Bineînţeles ca oamenii se aşteptau să fie un om cu putere,
care să vină să zdrobească „răul” care există printr-un rău şi mai mare,
astfel încât cei care au fost odinioară sclavi să devină stâpâni
şi să repete aceleaşi lucruri pe care stâpânii lor le făceau când ei erau sclavi.

Insă tânărul nostru tâmplar a ştiu că NU ACEASTA ESTE CALEA.

A ştiut că „răul” nu este ceva ce ucis printr-un rău şi mai mare,
ci este ceva de vindecat, ceva de cucerit prin iubire.

De aceea oamenii n-au ştiut că el este un eliberator,
şi nu l-au recunoscut ca pe un eliberator.

Cineva care e sensibil şi iubitor, care se alătură mereu celor săraci şi slabi,
cineva care nu are şi nu vrea niciun fel de putere politică,
cineva care nu se încadrează în nicio normă socială
şi are niciun fel de putere „lumească”
nu are cum să fie un lider („un eliberator”) autentic.

Pentru că oamenii aşteptau altceva de la acel lider.

În principiu, oamenii erau supăraţi pe cei care îi asupreau
doar pentru că nu erau ei în locul lor.

Dacă locurile ar fi fost inversate,
n-ar mai fi nicun fel de problemă.

Deşi ispita a fost mare, iar când a plecat în pustietate,
a fost ispitit tocmai de dorinţa de putere, dorinţa de a domni
peste toate împărăţiile pământului şi a schimba lucrurile aşa cum vrea el.

Împotriva Imperiului Roman care-i ocupa ţara tânărului tâmplar
el ar fi putut să ridice un imperiu si mai puternic 
sau să se infiltreze în conducerea imperiului deja existent,
şi sa încerce să schimbe lucrurile în bine de pe o pozitie de putere.

Dar el a simţit „duhul puterii” căruia i-ar sluji
dacă ar lua-o pe aceasta cale şi a mers pe calea iubirii.

El n-a fugit după putere într-o lume nebuna dupa putere,
ci a iubit, şi-a făcut multi prieteni cărora nu le ordona de e o poziţie de putere
ci atunci când se întâlnesc cu ei le spăla picioarele.
Pentru ca-i iubea, vra nebun după iubire, nu dupa putere.

Iar din cauza aceasta a fost răstignit si ucis 
tocmai de oamenii nebuni dupa bani si putere,
fără ca ei să ştie că nu au ucis pur şi simplu un om,
ci prin fapta lor au pus bazele unei împărăţii a spiritului
care va exista mii de ani după căderea Imperiului Roman
şi va rezista chiar si după căderea tuturor împărăţiilor lumii
bazate pe putere.

Pentru ca toate lucrurile vor trece în lumea asta,
dar iubirea nu va trece niciodată…spunea odata un om pe nume Pavel.

La fel cum regimul comunist din Romania a căzut
dărâmat fiind tocmai de comunişti, dar oamenii care au suferit
pe nedrept în inchisori au devenit, tocmai datorită comunismului, nemuritori.

Toate tentativele de a-l asasina pe Hitler
ale propriilor subalterni au eşuat, chiar şi celebra operaţiune Valkyrie,
pentru ca în final Hitler să se sinucidă iar anumiti oameni,
victime ale Holocaustului, să devină nemuritori, sfinţi şi pilde de iubire.

Nimeni n-o să-l înteleaga pe acel tânăr tâmplar
pe nume Isus, decât dacă iubeşte.

Şi nicio putere n-o să schimbe lucrurile în lume, 
decât  iubirea, pentru că chiar dorinţa de putere,
chiar pentru a face lucruri bune cu ea, implică absenţa iubirii.

…acolo unde e stăpînă puterea, nu există iubire,
iar acolo unde e stăpână iubirea,
nici o putere nu rezistă.

– Carl Gustav Jung –

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s