Cât eşti dispus să pierzi pentru a fi ceea ce eşti ?

Cât îşi permite un om să piardă ?

Cât e dispus să piardă înainte să facă un compromis ?

Care-i sunt limitele ? 


Conflictul dintre generaţii, cel dintre părinţi şi copii
are la bază exact aceste limite ale pierderii.

Ilie Moromete din Moromeţii nu-şi permitea să piardă pământul
şi era în stare să facă orice pentru „a păstra pământul întreg”,
pentru că aceasta era prioritatea vieţi sale.

Şi nu doar că avea acestă prioritate, 
dar o proiecta şi asupra celorlalţi membri ai familiei,
în special asupra copiilor pe care-i punea să lucreze pământul cu sila.

El efectiv nu concepea că în viaţa celor din jur
ar putea exista şi o altă prioritate în afara pământului.

Ilie era reprezentantul ţăranului român din perioada interbelică,
iar comportamentul, atitudinea şi modul său de  a vedea lucrurile
erau în „spiritul vremii”, adică toţi ţăranii aveau aproximativ aceeaşi
perspectivă ca Moromete.

Ceea ce Moromete nu putea lua în calcul
era posibilitatea ca copiii săi să aibă alte priorităţi,
altele decât „să ţină pământul întreg”, drept pentru care
fug la oraş şi se angajează unul ca sudor, altul ca paznic,
iar al treilea îşi deschide un magazin alimentar.

O total altă perspectivă faţă de cea a ţăranului arhetipal,
una pe care tatăl lor efectiv n-o putea înţelege,
pentru că viziunea s-a (îngustă) era limitată la pământ.

E oarecum revoltător pentru orice om de rând cu înţelegere îngustă
faptul că copii îşi permit să piardă, sau au curajul să piardă, 
ceea ce el nu-şi permite şi nu doar că nu-şi permite,
dar ci nici măcar nu poate concepe o astfel de situaţie.

Imatur emotional fiind şi incapabil de a accepta ciclul natural al vieţii,
care include şi schimbul firesc al generaţiilor, şi împlicit al valorilor,
un părinte îşi simte orgoliul rănit atunci când vede că
un copil al său are curajul să-şi asume anumite pierderi,
pierderi care părintelui îi era mult prea frică să şi le asume.

Aşa si ajunge şi la situaţia în care Ilie îl bate pe fiul său cu ciomagul,
fiind ultimul mod în care „bătrânelul” mai încearcă să tragă generaţia tânară
înapoi spre el şi spre modul său de a vedea lucrurile.

Aşa cum era de aşteptat, bătaia cu ciomagul nu doar că nu îmbunătăţeşte
relaţia dintre cele două generaţii, dar o şi scindează definitiv.

Copiii se diferenţiază de părinţi prin ceea ce îşi permit să piardă.
Diferenţa dintre generaţii se face în funcţie de acest criteriu.
Diferenţa între oameni în general se face între cât îşi permit să piardă
în favoarea a ceea ce ei îşi doresc.
__________________________________________________

Tu cât îţi permiţi să pierzi pentru a fi ceea eşti tu ?

Cât de mult eşti dispus să pierzi înainte să faci un compromis ?

Cât de mult eşti dispus să piezi pentru a merge pe calea ta ?

Un an ? Doi ? Zece ? O viaţă ?
Jumătate din avere ? Trei sferturi ? Toată averea ?
O relaţie ? Două ? Zece ? Orice relaţie ?

Bine zicea cine zicea că pentru a avea un lucru
trebuie să fii dispus să-l pierzi.

Iar un tânăr tâmplar cu vocaţie de activist
ce a trăit acum câteva mii de ani undeva în Palestina spunea:

„Cine-şi va păstra viaţa pentru el o va pierde,
dar cine o va pierde o va dobândi ?

Şi cine va încerca să-şi scape sufletul îl va pierde,
dar cine-l va pierde îl va câştiga”

Am mai auzit pe alţii spunând, foarte bine, 
că pentru a avea o femeie trebuie să fii dispus s-o pierzi.

Pentru a-ţi urma „Calea” sau „Chemarea” pe care viaţa a pregătit-o pentru tine
trebuie să fii dispus să pierzi totul de dragul ei.

Bineînţeles că pe drum apar fel şi fel de ispite, una mai „dulce” ca alta,
iar compromisul pare că face cu ochiul la fiecare intersecţie.

Fiind o societate formată în principal din oameni care au ales compromisul,
suntem în mod natural atraşi de către oamenii care ştiu ce vor,
oamenii hotărâţi care-şi permit să piardă tot pentru ceea ce îşi doresc.

Şi chiar dacă acei oameni sunt de-o moralitate îndoielnică,
aşa cum era personajul Antonio Montana din „Scarface” care

a rămas până în ziua de azi un personaj antologic admirat de toată lumea,
dar nu pentru că era un mafiot şi un criminal,
ci tocmai pentru că şi-a asumat calea pe care a ales-o
şi şi-a permis să piardă totul pentru a ajunge unde şi-a propus.

Nu e o cale de urmat, evident,
dar cu toate acestea îl admirăm Tony Montana ca personaj.

De ce ?

Din cauză vieţii plină de compromisuri pe care o trăim.
Din cauză că nu avem curajul să spargem tiparele.
Din cauză că punem botu’ la ce ne ameninţă televizorul.
Din cauză că suntem mult prea speriaţi
pierdem ORICE 
pentru a câştiga orice.

Preferăm să nu câştigăm nimic o viaţă întreagă
doar să nu fim nevoiţi să pierdem ceva, orice.

Ne e mult prea frică să ne asumăm o pierdere.

„Da frate,  pierd asta pentru a câştiga aialaltă,
pentru că aşa VĂD EU LUCRURILE
şi îmi asum toate consecinţele acestei alegeri !”

Vor fi mulţi oameni care te vor ameninţa în cele mai crunte moduri
şi te vor certa pentru că-ţi permiţi să pierzi ceea ce ei nu-şi permit şi le e frică să piardă.

A sparge limitele, a pierde ceea ce „nu e voie” să pierzi
e un gest obraznic în viziunea celorlalţi care merită chiar pedepsit.

„Pentru ceea ce-ţi doreşti”

Când spun „cât eşti dispus să pierzi pentru ceea ce îţi doreşti”
nu mă refer în niciun caz la dorinţele egocentriste de tipul
„îmi doresc maşină, casă, familie, copii şi bani suficienţi”
cât mă refer la a fi ceea ce eşti şi la a-ti urma „Chemarea”,
iar chemarea are rareori puncte în comun cu „calea bătătorită”.

Nu întâmplător spunea Carl Gustav Jung că un om
nu-şi poate urma cu fermitate, horărâre şi maturitate „Calea”
sau „Chemarea” dacă acel om nu este 100% convins
ACEEA ESTE CALEA ADEVĂRATĂ PENTRU EL.

Diferenţa între „Chemare” şi alte idei implementate de societate
sau într-un limbaj arhaic „duhul lumii”, este una foarte sensibilă,
însă ea se simte.

Ce vreau sa spun este că „Chemarea”,
nu este acelaşi lucru cu ceea ce-i este omului cel mai frică sa piardă.

Dacă mi-e frică să pierd o relaţie, şi mi-e foarte foarte frică de asta,
nu pot spune că acea relaţie este „Chemarea” mea,
sau că e cel mai important lucru din viaţa mea, asta e doar o iluzie.
Pentru ca motivatia mea e frica de a pierde.

„Chemarea” nu este frica de pierdere,
ci tocmai îmbrăţişarea orcărei pierderi
pentru a-ţi urma „Calea” pe care ai fost chemat.

Spre exemplu eu am anumite idei implementate de societate,
pe care eu le consider ca fiind destul importante şi anume
să muncesc, să câştig bani, să-mi fac un trai fără griji,
eventual o familie şi nişte copii şi să împinesc acelaşi tipar social etern repetat.

Eu pot să-mi doresc aceste lucruri fără ca ele să fie „Chemarea” mea,
mai ales că îmi permit să le pierd, atât ideea familiei şi a „traiului decent”,
cât şi împlinirea profesională.

Pe de altă parte nu-mi permit să pierd lucrurile care ţin de „Chemarea” mea,
iar dacă încerc să le ignor în mod forţat, le simt ca o presiune constantă
ce îşi lasă o amprentă negativă asupra a tot ce fac.

În schimb alte activităţi, au un total altfel de impact asupra mea, 
şi n-am absolut niciun fel de îndoială că ele face parte din „Chemarea” mea.

A fi preocupat de om, de libertatea lui sufletească, 
de devenirea lui în ceea ce este de fapt dincolo de orice limite impuse de societate,
a încuraja oamenii spre eliberare interioară şi autenticitate
a oferi afecţiune celor care duc lipsă de ea,
a ajuta voluntar şi a încuraja umanitarismul în defavoarea profitului,
a încuraja toleranţa şi înţelegerea în defavoarea intoleranţei, 
a încuraja unitatea între oameni în defavoarea separării.

Întrebarea care se pune este…

Cât sunt eu dispus să pierd pentru a-mi urma „Chemarea” ?

În ce măsură va fi mai importantă siguranţa şi confortul 
în comparaţie cu valorile care simt că mă reprezintă ?

Cât de ispititor va fi să îmi fac copii 
când sunt atâţia copii care aşteaptă să fie înfiaţi ?

Cât de dispus voi fi să aleg să-mi fac concediul ca volutar în Africa sau undeva
decât să stau pe plaja unui hotel de cinci stele ?

Nu ştiu dacă voi rămâne să scriu o viaţă întreagă pe blog
despre ceea ce aş vrea să fac, fără să mai apuc să fac vreodată ceva.

Nu ştiu dacă voi ajunge muncitor în şantier, anagajat la stat, 
asistent social sau chiar voi fi implicat într-o organizaţie non-profit din Africa.

Dar ceea ce ştiu este că indiferent de pierderi şi consecinţe, 
lucrurile şi valorile în care cred vor găsi în mod sigur o cale 
de a se impune în viaţa mea din ce în ce mai semnificativ.

Iar dacă cumva aş încerca să mă împotrivesc acestui flux, 
sunt 100% sigur că n-aş reuşi…sau probabil aş reuşi, dar aş muri sufleteşte
încă de la vârsta de 22 de ani.
___________________________________________

Aseară m-am pus să recitesc o evanghelie, cea după Matei, 
şi, având pe zi ce trece o viziune tot mai largă asupra lucrurilor,
am rămas de-a dreptul contrariat şi chiar enervat de anumite pasaje.

Fie din cauză că am citit literal, când de fapt trebuia să urmăresc metafora, 
sau poate doar din cauză că sunt prea „păcătos”…
…am ajuns la concluzia că eu mă voi duce în iad fără îndoială,
şi chiar sunt mulţumit cu faptul că-mi permit să pierd „raiul”
în favoarea valorilor în care cred.

Viaţa, Existenţa, sau Universul (dacă vreţi aşa),
m-a făcut sensibil la suferinţa celuilalt şi m-a făcut să fiu aici pentru oameni,
nu pentru altceva – în niciun caz pentru altceva.

Dacă cineva îşi imaginează, fie şi aşa-zisul Dumnezeu,
că eu voi putea sta calm şi liniştit în presupusul „rai” 
ştiind că alţi semeni de-ai mei sunt ori „în foc”
ori în „întunericul de afară” ori la „plânsul şi scrâşnirea dinţilor”,
acel „Cineva” se înşeala.

Bineînţeles că eu n-am nimic împotriva oamenilor
care vor să meargă în „Rai” şi să se bucure alături de Şefu’
văzând cum curvele, hoţii, desfrânaţii, mincinoşii, ucigaşii etc. 
ard în focul iadului iar noi stăm la hotel de 7 stele în ceruri.

Dar mie efectiv o să-mi vină greaţă
o să-mi vină să vomit văzând faţa satisfăcută a „credincioşilor”
care se bucură că acele „curve” care s-au culcat cu toţi în afară de ei
ard în sfârşit în smoală, iar abstinenţa şi frustrarea lor este în sfârşit răsplătită.

Mi-e efectiv silă gândindu-mă la imaginea asta,
şi de aceea spun că prefer să fiu cu damnaţii în foc
decât cu şmecherii de la 5 stele.

Am citit aseara pilda nunţii, pe care am încercat s-o înţeleg în notă metaforică,
dar tot n-am reuşit să-i găsesc alt înţeles decât unul absurd.

Mirele, deci Dumnezeu, a făcut o nuntă,
iar când mirele a văzut că un invitat că nu are hainele potrivte pentru nuntă
(adică „hainele” înseamnă faptele pe care le-a făcut în timpul vieţii)
l-a legat de mâini si de picioare şi l-a aruncat „în întunericul de afară”.

Nu-mi pot imagina un „Dumnezeu” atât de intolerant, n-am cum.

Eu, poate tu care citeşti, sau alţi oameni,
ar înţelege că omul cu „haine rele” are un motiv pentru care poartă acele haine
şi probabil n-a ajuns să le poarte din bunăvoinţă, ci tocmai din slăbiciune şi amărăciune.

Cum poţi să-l judeci şi acuzi pe un astfel de om ?

Doi. Când un om greşeşte, chiar şi numai dpdv vestimentar,
există atâtea alte căi de rezolvare a situaţiei, de înţelegere,
de găsire a unei soluţii care să-l ajute cumva pe acel om.

„Hai frate, vom face cumva să îţi găsim şi ţie haine noi, 
îţi dăm posibilitatea să le speli sau să le cureţi, 
dar în orice caz, orice vom face, VOM GĂSI O CALE pentru tine,
tocmai că te iubim.” (ar zice Dumnezeu şi sfinţii)

Dacă eu care sunt simplu om, nu l-aş trata pe un alt om astfel,
cum ar putea un Dumnezeu iubitor să procedeze atât de crud ?

Iar în final mai repet odată cuvintele tâmplarului
de acum 2000 de ani pe nume Isus:

„Cine-şi va pierde sufletul,
acela-l va dobândi.”

Şi nu în ultimul rând i-aş îndemna pe toţi creştinii care sunt constipaţi
şi speriaţi ca nu cumva să ajungă în iad, ca noi restul păcătoşilor, 
să lase frica deoparte şi dacă vor să facă un bine să fie aici pentru oameni,
că mai degrabă sunt chemaţi la asta decât la „respectarea unor porunci omeneşti”

– ultimele vorbe ştiţi voi cui aparţin.

„În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica;
pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi oricine se teme
n-a ajuns desăvârşit în dragoste.”
_______________________________

Kahlil Gibran e unul din scriitorii care, după părerea mea,
oferă o imagine sănătoasă şi realistă a lui Isus
în cartea „Iisus Fiul Omului” pe care v-o recomand cu plăcere,
nu înainte de a vă lăsa aici şi un fragment din ea:

Isus oglindea sufletul fiecărui om
şi îl cunoştea în adâncurile lui. 

Îi vedea pe cei leneşi şi pe cei neputincioşi
şi pe aceia care se clatină sau cad
pe marginea drumului ce duce către vârf.

Şi pe toţi aceştia îi compătimea
şi chiar îi ridica la înălţimea Lui şi le purta poverile.

Ba chiar mai mult decât atât, el poruncea ca
slăbiciunea lor să se sprijine pe tăria lui.

Nu judeca cu asprime pe mincinos, pe hoţ sau pe ucigaş,
dar îl condamna cu vehemenţă pe ipocrit a cărui faţă e mascată şi a cărui mână e înmănuşată.

Adeseori m-am gândit adânc la inima lui
care-i ocroteşte pe toţi aceia care vin din tărâmul pierzaniei în sanctuarul ei, inimă care este totuşi închisă şi ferecată ipocritului.

Într-o zi, când ne odihneam
împreună cu Isus în Grădina Rodiilor, i-am spus:

“Învăţătorule, păcătosul îşi găseşte iertarea şi mângâierea în tine şi toate slăbiciunile şi neputinţele lui sunt vindecate; numai ipocritul rămâne singur”.

Şi el mi-a răspuns:

“Ţi-ai ales bine cuvintele
când ai vorbit despre slăbiciunea şi neputinţa păcătoşilor.

Le iert slăbiciunile corpului şi neputinţele sufletului,
căci neajunsurile s-au abătut peste ei prin strămoşii lor
sau prin lăcomia semenilor lor.

Însă pe ipocrit nu-l pot răbda, căci el însuşi
pune un jug pe cel neprihănit şi pe cel ascultător.

Cei slabi, pe care tu îi numeşti păcătoşi,
sunt precum puii care cad din cuib.

Ipocritul este vulturul
ce aşteaptă pe o stâncă, moartea victimei.

Cei slabi sunt ca nişte oameni rătăciţi în deşert,
însă ipocritul nu este rătăcit.

El ştie drumul, dar râde împreună cu nisipul şi cu vântul.

Din această cauză nu îl primesc la mine”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s