„A fost o vremea”

A fost o vremea când eram copil,   
si de fiecare dată când părinţii veneau acasă de la muncă
mergeam la ei şi le mângâiam capul de bucurie că au ajuns acasă.

Nu m-a învăţat nimeni cum să-mi manifest afecţiunea,
doar simţeam o bucurie foarte mare la vederea lor
si o manifestam cum ştiam eu mai bine. 

Prin îmbrăţişari, prin mângâieri, prin sărutări,
şi nu mai ştiam cum să fac să sărbătoresc 
mai frumos venirea lor acasă de la muncă.

Ţin minte că odată mi-a cumpărat mama o ciocolată
şi înainte să mănânc ultima bucată din ea m-a întrebat
dacă nu cumva vreau să-i las ultimul „pătrăţel” de ciocolată
lui tata, care urma să vina mai târziu acasă.

Auzind această sugestie m-am umplut de bucurie
şi am simţit în acel moment că fac cel mai bun lucru
pe care aş fi putut să-l fac vreodată. 

Am găsit sensul vieţii în acel gest chiar dacă nu aveam mai mult de 2-3 ani,
dar e primul gest de compasiune pe care mi-l amintesc să-l fi făcut conştient.

Parcă si acum ma văd cu câtă grijă am aşezat pe masă
ultimul „pătrăţel de ciocolată” si m-am dus apoi la în pat
cu o bucuria că am făcut ceva pentru omul pe care-l iubesc.
________________________________________________________

Asta am făcut atunci, asta am simţit, acestea eram eu,
fără să mă fi învăţat cineva ceva despre orice.

Între timp am învăţat multe lucruri,
am învăţat să fiu insensibil,
să nu-mi exprim sentimentele,
să ma apăr, să mă cenzurez,
şi să fiu altceva decât ceea ce am fost înainte să fi învăţat orice.

Şi învăţat am rămas. :-|