Păcatul strămoşesc

„Câţi părinţi nu m-au asigurat de intenţia lor lăudabilă
de a-şi feri copiii de încercările prin care au trebuit
să treacă ei înşişi în copilărie. 

Iar cînd îi întrebam:

„Dar sînteţi sigur că dvs. înşivă
aţi ieşit de sub efec­tul acelor erori? „

, ei erau foarte convinşi că în cazul lor urmările traumei
erau de mult corectate, în realitate însă, nu erau.

Dacă avuseseră parte în copilărie de o educaţie prea severă,
îşi răsfăţau proprii copii cu o toleranţă ce friza lipsa de gust.

Dacă îi chinuise faptul că în copilărie le fuseseră ascunse
anumite aspecte ale vieţii, îşi chinuiau acum la fel de rău copiii,
dezvăluindu-le fără menajamente acele lucruri, dintr-o intenţie iluminatoare.

Ei nu făceau, aşadar, decît să cadă în extrema cealaltă –
fapt ce demonstrează clar modul tragic în care se transmite păcatul stămoşesc. Asta le scăpa însă din vedere complet.

Toate acele lucruri pe care am vrea să le schimbăm la copii
ar trebui verificate mai întîi cu toată atenţia spre a vedea
dacă nu e cumva vorba de ceva ce ar trebui schimbat,
de preferinţă, la noi înşine, de ceva ca entuziasmul nostru pedagogic, bunăoa­ră.

Poate că e croit pe măsura noastră. Poate că înţelegem greşit necesitatea educaţiei pentru că ne-ar aduce aminte, în mod neplăcut,
faptul că noi înşine mai suntem încă oarecum copii
şi avem în mare măsură nevoie de educaţie.

În orice caz, îndoiala aceasta îşi are negreşit locul
în cazurile în care prin educaţie se urmăreşte
formarea unor «personalităţi», deja din copii.

Personalitatea e un germene în copil,
un germene ce se va dezvolta treptat abia în şi prin viaţă. 

Nici o personalitate nu devine manifestă
fără fermitate, deplinătate şi maturitate
.
 

Aceste trei trăsături nu pot fi şi nu ar trebui să fie proprii copilului,
pentru că el ar fi privat astfel de copilărie.
Ar fi nefiresc de precoce, o caricatură de adult.

Dar educaţia modernă produce asemenea mostre,
îndeosebi în acele cazuri în care părinţii dau dovadă de
un adevărat fanatism în a face mereu totul spre „binele” copiilor
şi din „a trăi numai pentru ei”.

Acest ideal atît de des invocat împiedică
cu cea mai mare eficienţă părinţii să se dezvolte ei înşişi
şi-i face să se simtă îndreptăţiţi să impună copiilor propriul lor „bine”.

Dar ce este în realitate acest aşa-numit „bine” ?

Este tocmai ceea ce au negli­jat părinţii,
în cea mai mare măsură, în propriul lor caz.

În felul acesta, copiii vor fi stimulaţi să realizeze ceea ce
părinţii n-au realizat niciodată şi li se vor insufla ambiţii
pe care părinţii nu şi le-au satisfăcut niciodată.

Nimeni nu poate forma prin educaţie personalitatea pe care el însuşi nu o are.

Asemenea metode şi idealuri pro­duc monstruozităţi în educaţie.

– Fragment din cartea „Puterea sufletului” de Carl Gustav Jung

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s